Şcoala din Rudăria

 

 

În comuna Rudăria a existat local al Şcolii încă înainte de militarizarea graniţei. Anterior anului 1773, exista în plaţul satului, Şcoală construită din lemn şi acoperită cu şindrilă, la fel ca toate celelalte case. Conform spuselor unui bătrân al satului, Silvestru Popovici zis Iena, în casa acestei familii se ţineau cursurile şcolare înainte de construirea unui local de şcoală.

 

Conform directivelor emise în anul 1774 de către Cancelaria aulică din Viena, se prevedea ca în fiecare sat să fie ridicată câte o şcoală. Administraţia militară a Regimentului Grăniceresc nr. 13 cu sediul la Caransebeş, a luat hotărârea ca în fiecare comună să se înfiinţeze un fond şcolar din donaţii şi mai apoi din dobânzile obţinute din împrumuturi, cu scopul de a fi folosit mai târziu în interesul şcolilor. Sub imboldul acestor măsuri, în Rudăria s-a construit în anul 1830 prima şcoală de cărămidă, pe locul fostei şcoli din lemn. Noua şcoală  cuprindea o sală de clasă şi locuinţă pentru învăţător.

 

La începutul secolului al XX-lea, localul Şcolii a devenit neîncăpător, unul dintre învăţători ocupând o cameră din cazarma grănicerească. În această situaţie s-a luat hotărârea construirii unei noi şcoli. Meritul acestei iniţiative îi revine unui fost elev al Şcolii, Dr. Ion Sîrbu. Şcoala a costat 30 000 coroane, a fost finalizată în anul 1914 şi avea trei săli de clasă şi două locuinţe pentru cadrele didactice, la acel moment doi învăţători.

 

Clădirea de astăzi a Şcolii a fost ridicată între anii 1966-1968 cu aportul în bani şi muncă al locuitorilor satului.

 

 

Astăzi, localul Şcolii beneficiază de spaţii moderne, renovate, dotări pentru laboratoare şi cabinete.

 

 

Primul învăţător despre care avem date scrise destul de numeroase şi a cărui activitate a fost una îndelungată şi plină de reuşite a fost Antonie Craia. Lucrul acesta a fost posibil odată cu militarizarea Banatului de munte, măsură care atrage după sine organizarea şi administrarea după reguli stricte, a întregii societăţi, inclusiv a învăţământului. Cel mai vechi document în care este amintit numele învăţătorului Antonie Craia datează din anul 1865, în care erau consemnaţi toţi elevii care împlineau 12 ani la finele acelui an şcolar.

 

Antonie Craia a fost implicat în activitatea comunităţii, ţinea evidenţa cadastrală şi a stării civile, de asemenea purta grija fondului şcolar. A lăsat în urmă o importantă lucrare sub formă de jurnal, anii 1860-1870, prin care putem vedea viaţa de zi cu zi aşa cum era trăită de locuitorii unui sat, la mijlocul secolului al XIX-lea. Prin întreaga sa activitate a dat dovadă de cinste, omenie, corectitudine.

 

 

Şcoala, a întâmpinat la începutul perioadei interbelice dificultăţi mari, dar a reuşit să le depăşească. Primul învăţător – Vasile Sopon, numit în anul 1919, a găsit o situaţie alarmantă. La sfârşitul războiului, din numărul elevilor înscrişi, procentul celor neşcolarizaţi se ridica la 70%, iar cei care au continuat au învăţat după manuale în limba maghiară, cunoştinţele acumulate fiind la un nivel foarte scăzut. Cu toate acestea, noul an şcolar debutează la 15 Ianuarie 1919, cu 46 de elevi în clasa I-a, care puteau să înveţe după manuale în limba română.

 

În perioada imediat următoare, de-a lungul anilor ‘30 situaţia se schimbă în bine. Procentul de promovabilitate al absolvenţilor de clasa a VII-a a crescut constant, ajungând să reprezinte 92,4% la sfârşitul perioadei interbelice (1939). Acest salt a avut la bază cel puţin două cauze: înfiinţarea a două noi posturi de învăţători, astfel că în anul 1938 Şcoala avea 5 posturi de învăţători, a doua cauză constând în dragostea de carte şi perseverenţa în munca la catedră a dascălilor acelei perioade.

 

Pentru a confirma această perioadă de aur a Şcolii din Rudăria, ne folosim de însemnarea făcută de către Dimitri Gusti la 10 Septembrie 1935 în cartea de onoare a Şcolii : „În amintirea încă vie a vizitei pe care am făcut-o şcolii din Rudăria când am avut prilejul să constat însufleţita şi eminenta muncă a învăţătorilor acestei şcoli”.

Trei mari slujitori ai Şcolii în perioada interbelică

 

Alimpie Rădulea

Alexandru Dinu

Vasile Nemiş

 

Alimpie Rădulea, este fiu al satului, unul dintre primii învăţători ridicaţi din rândul locuitorilor satului. Până în anul 1919 a funcţionat ca învăţător în localitatea Rîtişor ( Ritisevo – Serbia), pentru ca după acest an să ceară numirea ca învăţător în Rudăria. Cererea este acceptată, fiind numit ca director al şcolii până în anul 1932 când se pensionează. A desfăşurat o activitate intensă în folosul comunităţii, fiind preşedinte al Sindicatului prunarilor şi Asociaţiei crescătorilor de animale din Rudăria.

 

Alexandru Dinu, originar din fostul judeţ Romanaţi, ajunge în Rudăria în anul 1924, fiind primit cu braţele deschise de către localnici. Desfăşoară o intensă activitate la catedră dar şi extraşcolară. Se implică în organizarea corului bărbătesc al Bisericii, premiat la concursul corurilor ţărăneşti, Bucureşti 1938. Este directorul Şcolii între anii 1932-1942. Este autorul primei monografii a localităţii: Monografia Rudăriei – Caraş. Moare în plină putere de muncă în anul 1942, datorită unei boli din timpul războiului.

 

Vasile Nemiş, născut la data de 11 noiembrie 1905 în Bacău. După Marea Unire din 1918, este repartizat ca învăţător la şcoala din Rudăria (1924), unde o întâlneşte pe Maria, fiica învăţătorului pensionar Alimpie Rădulea, cu care se căsătoreşte. A deţinut funcţii de conducere în cadrul Inspectoratului şcolar al judeţului Caraş-Severin, iar între anii 1962-1970 a fost directorul şcolii. Se stinge din viaţă în anul 2004, la Reşiţa.