Personalități istorice

EFTIMIE MURGU 1805 – 1870
Luptătorul pentru drepturile românilor

Pentru împlinirea acestui ideal de dreptate şi libertate pentru românii din Banat, a fost nevoie de timp, de efort prelungit, de oameni cu viziune, unul dintre aceştia fiind Eftimie Murgu. Încă de la 1848 prin toate manifestările sale publice cerea acest lucru. Nu a fost posibil atunci. Abia peste ani, în 1865 a văzut visul împlinit. Din păcate, era la acea dată tot mai obosit, tot mai zdruncinat de anii temniţei. Are însă puterea de a se ridica şi a pune pe hârtie cunoştinţele sale, pentru apărarea cauzei româneşti.

Prin strigătul lui Eftimie Murgu, se aude până şi vocea ultimului român din cel mai îndepărtat cătun, spunându-şi nevoia, cerându-şi dreptul, năzuindu-şi mai binele său şi al urmaşilor. Dacă acoperim aceste strigăte ale trecutului nostru, nu facem decât să falsificăm şi să transmitem denaturat adevărul istoric.

Eftimie Murgu s-a născut la 28 decembrie 1805, în localitatea Rudăria din judeţul Caraş-Severin, la acea vreme fiind una dintre localităţile care făceau parte din Regimentul de Graniţă nr. 13 cu sediul la Caransebeş. Tatăl său, Samu Murgu era locotenent în acest Regiment, iar mama sa, Cumbria Pungilă era dintr-o localitate vecină, Bănia. După venirea pe lume a lui Eftimie, se vor mai naşte în această familie încă trei copii: Versavia (1808-1887), Nicolae (1812-1848) şi Ilie (1815-1847).

Primii ani de şcoală îi urmează în satul natal, apoi trece la şcoala din Caransebeș . În anul 1826, tânărul pe atunci de 20 ani, frecventează cursurile de filosofie din Seghedin, iar în anii şcolari 1827-1828, 1828-1829 şi 1829-1830 a urmat cursurile Facultăţii de Drept din Pesta. La data de 28 septembrie 1832 i se eliberează diploma de advocat iar la data de 26 iulie 1834 i se recunoaşte titlul de doctor în drept al Universităţii din Pesta.

Asupra manifestărilor publice ale lui Eftimie Murgu amintim în primul rând „Combaterea dizertaţiei”, publicată în limba germană în 1827, ca răspuns la broşura lui Sava Tokoly, scrisă tot în germană. Murgu se adresa oamenilor de ştiinţă care căutau să descifreze originea poporului român, autorul susţinând că românii sunt urmaşii coloniştilor romani şi că limba română este o limbă latină.

În vâltoarea problemelor naţionale, Eftimie Murgu publică o altă lucrare intitulată „Despre memorandumul congresului sîrbesc”. Prin această broşură, Murgu lansează un atac vehement la adresa ierarhilor sârbi care au jefuit biserica. Problema care îl frământa cel mai mult pe Eftimie Murgu, a fost relaţia dintre biserica română şi cea sârbă, separarea ierarhică fiind un deziderat al acelei vremi.

Combaterea dizertaţiei

Memorandumul Congresului Sârbesc

Din anul 1845 până la 1848 a fost deţinut politic, după înfrângerea Revoluţiei este condamnat la moarte, dar i se comută pedeapsa în închisoare la 4 ani. Este încarcerat la Josefstadt în Boemia, de unde este eliberat în anul 1853. După eliberare, la 29 aprilie 1861, este ales deputat al cercului Stamora-Moraviţa, în locul lui Mocioni care a demisionat. După acest ultim succes, sănătatea lui Murgu se şubrezeşte pe zi ce trece.

După obţinerea diplomei de doctor, e avocat, notar şi jurat la Judecătoria Supremă din Ungaria. Chemat la Iaşi, inaugurează cursurile de filosofie în limba română la Academia Mihăileană.

Între anii 1837-1839, Eftimie Murgu se mută la Bucureşti, predă lecţii particulare de filosofie avându-l elev pe Nicolae Bălcescu. Este numit profesor de logică şi drept roman la Colegiul „Sf. Sava”. Printre elevii săi se numără şi: Ion Ionescu de la Brad, Dimitrie Guști, Neofil Scriban, C.A. Rosetti.

Anul 1870 marchează trecerea în eternitate a celui care a fost Eftimie Murgu. La 12 mai, moare la Buda şi este înmormântat în cimitirul Kerepesy. La câţiva ani după realizarea Unirii de la 1918, în anul 1932, osemintele sunt aduse în ţară şi reînhumate la Lugoj, în cadrul unei grandioase ceremonii.

TRAIAN DODA 1822 – 1895

Traian Doda, a fost o personalitate marcantă a românilor bănățeni, ajungând pe cea mai înaltă treaptă în ierarhia militară a Imperiului Habsburgic. S-a născut la data de 14 Aprilie 1822, urmează școala în Rudăria apoi Școala militară din Caransebeș. Pregătirea pentru cariera militară a realizat-o prin absolvirea Academiei militare din Viena în 1842. În anul 1866 este comandantul militar al Veneției apoi în 1869 este numit comandantul militar al Budapestei.

În timpul Războiului de Independență (1877), primul-ministru al României – I.C. Brătianu, propune generalului Traian Doda să fie numit în fruntea armatei române. Propunerea nu poate fi aplicată deoarece Austria nu dorea să fie implicată în conflictul dintre Rusia și Turcia. Totuși, generalul a fost de folos armatei române prin sfaturile sale, trecerea Dunării făcându-se conform indicațiilor sale.

Pe linie politică a avut un prim succes la 10 Ianuarie 1874, când a fost ales deputat în Parlamentul de la Budapesta. A fost primul președinte al Comunității de Avere din Caransebeș, înființată după desființarea graniței militare, această instituție susținând financiar foarte mulți studenți români. A murit la 16 iulie 1895.

DR. ION SÎRBU (1865-1922)
O VIAŢĂ ÎN SLUJBA NEAMULUI SĂU

Luptătorul pentru unitatea neamului, aprigul apărător al drepturilor strămoşeşti, din timpul stăpânirii maghiare, nu mai e prezent în memoria noastră. E o uitare prea timpurie şi nemeritată. Fiindcă e bine de ştiut, că dintre bărbaţii politici bănăţeni, din trecutele vremuri, D-rul Ion Sîrbu a fost acela care, alături de alţii, a dus cu îndârjire, luptă deschisă împotriva stăpânirilor vitrege, ce au ţintit la suprimarea noastră ca naţiune. A fost o vreme când afirmarea conştiinţei de neam era scump plătită. Iar pleiada bărbaţilor politici de atunci nu prea ţineau seama de măsurile represive ale autorităţilor. Printre aceştia se poate număra şi istoricul Ion Sîrbu, a cărui pomenire am găsit de bine că trebuie făcută, mai ales acum când lumea a început să-l uite.

Născut la 19 februarie 1865 în comuna Rudăria din minunata şi izolata „Ţară a Almăjului”, după ce termină şcoala naţională din această comună, trece la gimnazele din Bozovici şi Caransebeş, unde termină primele trei clase secundare, urmează clasa a 4-a la Debreţin, a 5-a la Braşov, a 6-a la Bratislava, iar ultimele două clase şi Bacalaureatul le-a absolvit la liceul din Braşov. Aceste dese mutări dintr-o şcoală în alta erau determinate de starea materială precară în care se abătea fiul preotului Iacob Sîrbu şi a preotesei Floarea, născută Petruţ care, în ciuda faptului că era neştiutoare de carte, era de o deosebită inteligenţă şi bunătate sufletească, aşa cum a rămas în amintirea tuturor celor care au cunoscut-o. Urmează cursurile universitare la Iena şi Viena unde obţine diploma de doctor în filosofie cu „magna cum laude”.

Casa în care s-a născut şi a locuit Dr. Ion Sîrbu

Dr. Ion Sîrbu alături de Petra Sîrbu, una dintre cele trei surori, la Viena

Scrisoarea de credinţă prin care era împuternicit să reprezinte Almăjul la Marea Unire

În liniştea satului almăjan, înconjurat de atenţia familiei în singurătatea documentelor şi a cărţilor din biblioteca sa de specialitate, adunate cu multă trudă, Ion Sîrbu redactează prima sa operă „Mateiu Vodă Basarab”, apărută în limba germană la Leipzig în 1899. Lucrarea a fost întâmpinată cu elogii atât de istoricii români cât şi străini şi îl consacră ca cel mai bun istoriograf român. În comunicările făcute la Academia Română, Haşdeu, Dimitrie Sturza şi Kalinderu îl elogiază şi îşi exprimă admiraţia pentru bogăţia izvoarelor aduse şi a modului savant în care au fost interpretate critic. Ne exprimăm regretul că această valoroasă operă nu şi-a găsit încă un traducător, spre a fi tipărită şi în limba română.

Începutul secolului nostru îl găseşte pe Sîrbu în plină maturitate de gândire, concepţie şi putere de muncă, care se concretizează prin obţinerea celui mai mare premiu de atunci, acordat de Academie în sesiunea generală din 6 aprilie 1901, marele premiu Năsturel, în valoare de 12.000 lei aur, pentru valoroasa sa operă de căpătâi „Istoria lui Mihai-Vodă Viteazul” din care au apărut două volume la Bucureşti, în 1904, respectiv 1907.

La finele anului 1904, la Comisia pentru acordarea premiilor, au fost depuse 14 lucrări pentru Marele Premiu Năsturel, perioada 1901-1904, urmând a fi decernat anul viitor. Ion Sîrbu s-a înscris cu lucrarea „Istoria lui Mihai Vodă-viteazul. Răzmiriţele şi politica lui de afară”, Bucureşti, 1904. Nu este lipsit de importanţă să precizăm faptul că în acelaşi an, doi cunoscuţi oameni de cultură, Nicolae Iorga şi Mihail Sadoveanu s-au înscris pentru premiul Adamachi în valoare de 5 000 lei. Revenind la Marele Premiu Năsturel, din cele 14 lucrări, Comisia a selectat şi propus pentru premiere doar patru lucrări şi anume:
-Ion Sîrbu, cu lucrarea amintită, întrunind 7 voturi pentru şi unul împotrivă,
-George Danielopol, Explicaţiunea Instituţiilor lui Justinian, Bucureşti 1901,
-George Baiulescu, Idroterapia medicală, Bucureşti 1904,
-Al. Vlahuţă, Poezii, 1880-1904, Bucureşti 1904.

Cele patru lucrări sunt supuse dezbaterii în plen, în şedinţa Academiei Române de la 6 aprilie 1905. Discuţiile purtate înainte de exprimarea votului au fost obiective pentru fiecare publicaţie în parte. Au fost păreri pro şi contra. Câştigătorul din final, Ion Sîrbu.

ALEXANDRU DINU – OMUL ŞCOLII ŞI AL COMUNITĂŢII
„ Iată truda mea, iată realizările…mi-am făcut datoria cu prisosinţă. Dacă îmi va ajuta Dumnezeu să-mi recapăt puterea de muncă, voiu merge pe acelaş drum, Înainte!”

Imaginea dascălului a rămas şi rămâne în mintea copiilor ca una dintre cele mai vii si prezente, una de referinţă în mersul copilului-om prin viaţă. Chiar dacă această imagine este împletită deseori cu bunătate si asprime, cu înţelegere si intransigenţă, cei care deschid porţile cunoaşterii, de multe ori in condiţii dintre cele mai precare, sunt cu adevărat demni de toată mulţumirea si consideraţia. Nu am folosit nici o altă laudă la adresa dascălului deoarece lucrul acesta l-a făcut cel mai bine marele scriitor Mihail Sadoveanu prin ultimele cuvinte-concluzie la adresa D-lui Trandafir : „ a fost un om”. Cred cu tărie că dascălul trebuie să fie cu adevărat un OM, în caracter, calităţi, comportament, mod de relaţionare cu ceilalţi.

Pornind de la această premisă, putem spune, că Rudăria a avut harul în deceniul 4 al secolului trecut să cunoască un om cu adevărat, dascălul Alexandru Dinu, directorul Şcolii din localitate. Prin tot ceea ce a făcut într-un interval de timp foarte scurt, deoarece boala l-a trecut in nefiinţă în plină putere de muncă, s-a dovedit a fi cu adevărat un om atât pentru şcoală cât şi pentru comunitate.

Perioada în care domnul Alexandru Dinu a activat ca director al Scolii primare din Rudăria, 1932-1942, se suprapune in linii mari cu activitatea desfăşurată în comună de către o echipă a Fundaţiei Culturale Regale. Chiar dacă din punct de vedere al regimului politic, perioada amintită este destul de nefastă pentru România, activitatea echipelor regale în mediul rural a avut consecinţe dintre cele mai benefice.

Dacă astăzi, în faţa profesorilor, în condiţiile intrării în Uniunea Europeană, se pune tot mai mult problema parteneriatului dintre şcoală şi comunitate, Alexandru Dinu este din acest punct de vedere un model demn de urmat pentru generaţia de astăzi. Nu a fost dascălul care retrage şcoala într-un turn de fildeş ci implică elevii în problemele comunităţii, le stârneşte curiozitatea, le dezvoltă spiritul de iniţiativă, aduce în acelaşi loc nevoile şcolii şi ale satului căutând soluţii acceptabile pentru ambele părţi.

Activitatea şcolară

Învăţătorul Alexandru Dinu a funcţionat ca învăţător la Şcoala din Rudăria din anul 1924. Din anul 1932 a fost numit director, funcţie ocupată până în anul 1942 când, întors de pe front s-a îmbolnăvit grav de tuberculoză şi a trecut în nefiinţă. Ca loc de origine este din Romanaţi, urmează cursurile Şcolii Normale din Craiova, după care vine ca învăţător la Rudăria.

A fost înaintat la gradul didactic II prin decizia nr. 65966/1937, în urma examenului susţinut în sesiunea decembrie 1936. Un an mai târziu prin decizia nr. 57119/1938 a fost rectificată data trecerii la gradul II şi devansată la 1 septembrie1936.

Depune cererea nr. 36124, prin care solicita înaintarea la gradul I, pe data de 17 februarie 1942.

În urma unei inspecţii avute la Şcoala din Rudăria, Subinspectorul şcolar al Plasei Bozovici, nota în procesul verbal, datat 12 ianuarie 1939, următoarele:

– „disciplina elevilor denotă acea educaţie aleasă pe care învăţătorii titulari de aici au dat-o întotdeauna tineretului şcolar”.

Cu referire în mod direct la Directorul A. Dinu se precizează următoarele : „ – dl. director A. Dinu are sub conducere clasele a V şi a VI, prezenţi în a V 23 băieti din 26, şi 13 fete din 13, în a VI-a prezenţi 12 băieţi din 14 si 10 fete din 12

– concluziuni ; colaborarea învăţătorilor titulari cât şi divizarea muncii au ridicat Şcoala cât şi satul la un nivel de care puţine comune pot fi mândre. Sub conducerea d-lui Director s-au înfăptuit mai multe instituţiuni: cantina, muzeu, farmacie şcolară, şcoală ţărănească, cor”.

La inspecţia pentru înaintarea la gradul I, Pavel Jumanca, Inspectorul şcolar general al Regiunii Timişoara nota in procesul verbal încheiat la 18 iulie 1942:

„a avut în cursul stagiului de 5 ani, şase inspecţii calificate foarte bine
a îmbunătăţit frecvenţa şcolară
a organizat manifestări culturale si naţionale la diferite ocazii
în consecinţă, în temeiul constatărilor noastre din acte si din cele văzute calificăm activitatea domniei sale:

şcolară f. b.
extraşcolară f. b.
lucrarea Monografia comunei Rudăria f. b”.

Fiind convins că o bună frecvenţă şcolară asigură rezultate strălucite, a depus mult efort ca aceasta să nu rămână doar un deziderat. Astfel, frecvenţa şcolară a crescut în fiecare an după cum o dovedeşte tabelul următor:

An şcolar	Elevi înscrişi	Elevi care frecventează	Procent
1936-1937	263	226	86 %
1937-1938	280	264	94 %
1938-1939	251	242	96 %
1939-1940	278	265	95 %
1940-1941	270	263	97 %

În timpul cât Şcoala a fost condusă de către Alexandru Dinu, anexele şcolare au devenit o realitate astfel că elevii puteau aplica practic ceea ce învăţau la clasă. Aşa a luat fiinţă pepiniera şcolară, stupina, răsadniţa, atelierul de tâmplărie, muzeul şcolar, cantina şcolară. Cantina şcolară a funcţionat din anul 1932 hrănind zilnic 20- 25 de elevi din familii sărace. Iată aşadar o activitate rodnică depusă de un om cu totul devotat şcolii.

Activitatea extraşcolară

Nu este deloc neadevărat dacă spunem că învăţătorul A. Dinu a fost sufletul comunei Rudăria în acei ani. Aceasta o vom susţine cu fapte. Cu muncă imensă depusă în slujba comunităţii a reuşit să înfiinţeze Căminul Cultural, Cooperativa sătească, a fost implicat în conducerea Subcentrului de pregătire premilitară, a înfiinţat alături de alte persoane din localitate trei asociaţii, a reorganizat şi condus corul şi echipa de dansuri.

În cadrul Căminului Cultural, în fiecare iarnă a organizat cursuri ţărăneşti teoretice şi practice. Iată ce spunea în legătură cu aceste cursuri ţărăneşti într-un memoriu de activitate din 1 septembrie 1936 pentru reuşita lor am făcut apel la intelectualii din sat, ba am adus de la centru inginer agronom, judecător, avocat, medic uman şi veterinar pentru a preda lecţii de specialitate.

Pentru a veni în sprijinul sătenilor care sufereau în urma pierderii vitelor datorită bolilor, s-au înfiinţat Asociaţia de asigurare a vitelor, Asociaţia de asigurare a cailor şi Asociaţia prunarilor. Prin acţiunea de vaccinare a vitelor au scăzut simţitor cazurile mortale iar rasa s-a îmbunătăţit prin aducerea de reproducători din altă parte.

În anul 1937 a înfiinţat prima cooperativă de aprovizionare din Plasa Bozovici, care aproviziona satul cu bumbac, sare, petrol, zahăr etc.

Pentru programele culturale a simţit nevoia unui cor bine pregătit şi a unei echipe de dansatori. Pentru a obţine succese s-au aşternut la o muncă trudnică aşa cum avea să relateze în acelaşi memoriu „ noaptea târziu se terminau probele la bucăţile muzicale, piesele de teatru şi vechile jocuri naţionale. Şi când totul era pus la punct plecam în turnee prin împrejurimi”.

Cel mai remarcabil succes a fost atins în anul 1938, cu ocazia Congresului Căminelor Culturale din ţară, ţinut la Bucureşti, Corul din Rudăria a obţinut locul II iar echipa de dansuri locul I.

Activitatea plină de energie în cadrul Căminului Cultural este dovedită şi de Adeverinţa nr. 35/1941 emisă sub semnătura preşedintelui Ilie Murgu şi a secretarului Ion Dancea, prin care se specifica următoarele cu privire la A. Dinu „ a depus în cadrul Căminului Cultural o muncă deosebită… putem afirma ca d-l învăţător a fost şi este sufletul Căminului nostru”.

Biblioteca a devenit parte din activitatea copiilor şi nu doar a lor, datorită bunei organizări şi a curiozităţii spre cunoaştere stârnită de către directorul Şcolii. Într-o însemnare din acea perioadă găsim că ” în fiecare duminică veneau înspre bibliotecă cete cete de copii” dornici să citească.

Nu a neglijat nici pregătirea premilitară caracteristică acelei vremi. Chiar dacă acest aspect suportă încă discuţii în ceea ce priveşte oportunitatea unei astfel de iniţiativă din partea statului, demn de reţinut este modul plin de conştiinciozitate de care a dat dovadă învăţătorul Dinu şi în această sarcină încredinţată. În acest sens amintim ceea ce conducerea Plasei Bozovici spunea despre A. Dinu în Adeverinţa nr. 11/1942 „ d-l Dinu a activat la pregătirea premilitară în calitate de comandant de centru din 1936 şi până în prezent… şi-a făcut pe deplin datoria dând dovadă de bun organizator şi bun conducător”.

Iată aşadar o activitate plină de împliniri şi pe tărâmul extraşcolar.

Lucrarea învăţătorului Alexandru Dinu – Monografia comunei Rudăria, pentru obţinerea gradului didactic I, arată interesul autorului pentru studierea istoriei şi geografiei localităţii, a tradiţiei, obiceiurilor şi datinilor. Din lectura lucrării se poate observa spiritul de analiză, de sinteză a datelor atât istorice cât şi de altă natură, integrarea lor şi dacă nu mai mult cel puţin încercarea de a găsi explicaţii plauzibile la foarte multe probleme.

Nu lipseşte însă nici harul poetic, după cum se poate vedea din citatul de început al cărţii „ De unde până aici… ochiul n-a văzut decât stânci măreţe şi prăpăstioase, peşteri măestrit făurit de dintele vremii, cascade cu apa spumegândă, păduri de brad crescute în stâncă, unde trăieşte cerbul şi mistreţul nestingheriţi de nimeni, dintr-o dată stâncile dispar ca prin minune şi lasă să se deschidă o vale largă, ocolită de jur împrejur de munţi. Este Valea Almăjului”.

Monografia este structurată pe trei capitole şi anume Introducere, Istoricul comunei Rudăria, Descrierea situaţiei fizice şi a mediului înconjurător. Beneficiază de prezenţa a patrusprezece fotografii şi două schiţe care completează cum nu se poate mai bine imaginea localităţii la acea dată.

Rigoarea istorică a dascălului, se poate vedea în capitolul dedicat istoriei locale. Porneşte investigaţia de la cele mai vechi surse scrise, prezintă galeria marilor rudăreni, faptele de arme şi locurile luptelor unde au fost implicaţi soldaţii rudăreni dar şi almăjeni. Familia banilor de Gîrlişte, Ion Sîrbu, Eftimie Murgu, Traian Doda sunt cei asupra cărora se opreşte autorul în investigaţia sa.

Cu privire la descrierea localităţii nu lipsesc reperele geografice dar şi date amănunţite în legătură cu casele, podurile, pământul, apele. Totul este pus într-o ordine logică permiţând cititorului o foarte bună înţelegere despre localitatea descrisă.

Concluzii

Despre activitatea învăţătorului Alexandru Dinu, faptele vorbesc de la sine.

Dacă astăzi, intraţi în Uniunea Europeană, ni se cere colaborarea între instituţii, parteneriate între şcoli din ţară şi de peste hotare, ca o nevoie imperativă fără de care nu putem progresa, iată că undeva pe la jumătatea secolului trecut, un dascăl de ţară s-a dovedit a fi un antemergător pe acest drum.

Nu putem decât să constatăm că în istoria Şcolii din Rudăria a fost un OM, şi numele lui era Alexandru Dinu, director în perioada 1932-1942.

Cuvintele spuse de către d-l învăţător, puse la început ca moto, îl prezintă ca un adevărat model pentru generaţia dascălilor de astăzi.

Alexandru Dinu, primul din dreapta, pe rândul de jos	Alexandru Dinu în mijlocul corului din Rudăria Locul II în cadrul Festivalului naţional Bucureşti 1938
Muzeul satului, înfiinţat în anul 1939 din iniţiativa învăţătorului Al. Dinu	Pagină de manuscris din lucrarea Monografia comunei Rudăria