Legendă

 

LEGENDA MORII  ÎNDĂRĂTNICA DINTRE RÂURI

 

Cu foarte mult timp în urmă, pe când zânele cele bune coborau printre muritori pentru a le asculta şi împlini dorinţele, pe Valea Rudăriei, un loc de frumuseţi ce foarte rar se poate vedea în lumea aceasta, acolo în partea de sud a Banatului montan s-a petrecut un fapt, pe cât de nemaiauzit pe atât de adevărat.

 

În acele locuri, pe cursul râului, zeii i-au ajutat pe oameni să-şi dureze mori de apă pe care să le folosească pentru obţinerea făinei necesară familiei şi hranei animalelor. Dar moara era şi locul unde se întâlneau oamenii, acolo stăteau de vorbă în timp ce piatra morii măcina încet, acolo era locul unde vrăjitoarele legau si dezlegau prietenii, şi câte nu se petreceau la moară.

 

Într-o zi de primăvară, când soarele începea să strălucească mai puternic, apa râului scăpată de strânsoarea îngheţului curgea în vâltoare, parcă vorbind cu morile de pe stânga şi dreapta râului, pe poteca îngustă urca un flăcău. Sacul plin de grăunţe parcă era un  fulg pe umerii laţi şi puternici, mâinile vânjoase trecându-l când pe un umăr când pe celălalt. Pasul rar, apăsat, pletele frumos aranjate ce-i curgeau pe umeri, arătau familia înstărită din care provenea tânărul morar. Din doina pe care o cânta încet, parcă trăind fiecare cuvânt, a fost oprit de priveliştea văzută la moară ce tocmai se ivea în partea dreaptă, în mijlocul râului. Cineva se lupta parcă pe viaţă şi moarte cu apa din jgheabul morii, pentru a o îndrepta către moară.

 

Nu a putut trece mai departe fără să ajute. Numai că, tocmai când s-a apropiat a rămas înlemnit, nevrând să-şi creadă ochilor. În faţa lui era chiar Aurica, singura copilă a familiei de la capătul satului ce lucra cu ziua pe moşiile familiilor înstarite pentru a-şi câştiga cele necesare traiului. De câte ori nu a privit-o cu ochi dulci când lucra la moşia familiei lui iar acum avea prilejul să-i ofere ajutorul fără a fi vazuţi de către cineva. Pentru tânărul vânjos nu a fost un lucru prea greu să rezolve problema. Ca drept răsplată Aurica era datoare acum să stea de vorbă cu Mihai, şi trebuia să recunoască această dorinţă arzătoare a ei, de a fi doar cu cel pentru care de atâtea ori a simţit fiorul dragostei. Din păcate între cei doi era o prăpastie prea mare, el dintr-o familie înstărită pe când ea singură la ăarinţi săraci lipiţi pământului, foarte muncitori dar lipsiţi de norocul vieţii.

 

Precum apa care năvălea în iureş năvalnic punând în mişcare pietrele grele de moară, la fel inimile celor doi tineri nu au putut rezista iubirii atât de sincere şi curate dar ţinută ascunsă datorită celor din jurul lor. Până spre faptul serii, când soarele începea să-şi ascundă razele după deal, cei doi s-au lăsat în vraja iubirii, hotărând să se căsătorească, să aibă o familie fericită, copii pe care să-i crească într-o educaţie aleasă, şi câte nu au gândit ei despre viitor.

 

Zilele care au urmat au fost însă dintre cele mai grele pentru cei doi tineri. Părinţii şi rudele băiatului şi fetei nu erau cu nici un chip de acord ca cei doi să fie împreună. Nu era cale să le poată fi schimbată hotararea. Cei doi tineri s-au supus voinţei părinţilor, purtând durerea unei iubiri neîmplinite până în anii bătrâneţii.

 

Zilele au trecut, anii au trecut, părinţii celor doi tineri de altădată acum nu mai erau printre cei vii, iar cei care s-au iubit atât de mult erau acum bătrâni, bătrâni. Întamplarea a făcut ca într-o zi oarecare, cei doi să se întalneasca din nou la moara unde în anii tinereţii şi-au jurat unul altuia iubire sinceră şi curată. Îşi aminteau atât de bine acea zi, fiecare cuvânt rostit, fiecare privire, nimic nu îşi schimbase locul, chiar şi apa care  a curs de atâţia ani parcă era aceeaşi. Dar ei nu mai erau aceeaşi, aveau acum mulţi, mulţi ani. S-au aşezat pe aceeaşi piatră şi au început să-şi amintească anii tinereţii. Ce nu ar fi dat ca timpul să se întoarcă înapoi pentru a nu mai face greşelile de la început. Au recunoscut că aveau nevoie de mai mult curaj, de mai multă luptă pentru viitorul lor şi acum ar fi făcut orice pentru a schimba ceva.

 

Se apropia seara şi cei doi erau tot la aceeaşi moară, pe aceeaşi piatră din spatele morii privind apa ce îşi urma nestingherit cursul, înţelegând şi învăţând atâtea de la puterea de învingere a apei. Cum stăteau ei cu durerea în suflet, iată că dintr-o dată de pe luciul apei se ridică o lumină strălucitoare ce răspândeşte atâta căldură în jur, mai mult decât atât, se îndreptă înspre ei. Minunea mare era că cei doi nu erau deloc înfricoşaţi, dimpotrivă, acea lumină care acum prindea forma unei zâne, le inspira linişte şi bucurie. Aurica si Mihai au înţeles că este chiar zâna cea bună care venea de atâtea ori pe Valea Rudăriei, doar la cei cu suflet bun şi curat.

 

Zâna cea bună, uimită şi miscată de iubirea sinceră a celor doi care a durat o viaţă întreagă, neputând fi implinită niciodată, le-a dat posibilitatea celor doi să-i ceară o favoare. Nu au stat mult pe gânduri, şi-au arătat imediat dorinţa: dacă este cu putinţă ca zâna cea bună să dea timpul înapoi. Nu era prea greu de înfăptuit, doar că trebuiau să intre în moară, ca timpul sa fie dat înapoi doar pentru cei doi. Cu toate  că au avut ceva îndoieli, au intrat în moară, s-au privit unul pe altul cu zâmbetul pe buze, apoi nu puteau înţelege un lucru: de ce piatra de moară care măcina grăunţele a început a se roti înapoi sau îndărăt aşa cum se spune prin aceste locuri. Ridicându-şi uimiţi privirea de la piatra morii ce mergea îndărăt, au rămas şi mai uimiţi uitându-se la ei. Mihai era iarăşi tânărul de altădată cu pletele lungi ce-i curgeau pe umeri iar Aurica era fata cu ochii sclipitori, corpul svelt de altădată. În îmbrăţişarea prelungă şi-au adus aminte că trebuie să-i mulţumească zânei celei bune. Ieşind din moară, nici urmă de lumina caldă şi liniştitoare, doar apa curgea în acelaşi ritm la vale.

 

Peste câteva zile, în sat a fost o nuntă cum niciodată nu a fost până atunci şi nici de atunci până acum. La moara dintre râuri unde s-a întâmplat minunea, şi astăzi zâna cea bună coboară pentru a întâlni acei oameni cu suflet bun şi curat pentru a le împlinii dorinţele. Şi toate acestea într-un singur loc din lume: la moara “Îndărătnica dintre râuri” de pe Valea Rudăriei.